Integritatea personală

Nathaniel Branden a scris una dintre cele mai complete cărți despre stima de sine, jonglând cu teoria și exemplele din viața lui și din practica profesională. Pe lângă explicațiile clare, repetitive pe alocuri din perspective diferite pentru o mai bună înțelegere, cartea abundă de practici și exerciții care pot îmbunătății semnificativ nivelul stimei de sine și o dată cu el, calitatea vieții.
Pentru că principiul divide et impera se aplică cu succes în înţelegerea noțiunilor complexe, autorul definește 6 stâlpi ai încrederii de sine. Acest articol este o analiză a celui de-al șaselea stâlp: Integritatea personală, articol care încheie seria Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine.

  1. Nathaniel Branden – Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine
  2. Trăirea conştientă
  3. Acceptarea de sine
  4. Responsabilitatea de sine
  5. Exprimarea de sine
  6. Trăirea cu scop
  7. Integritatea personală

Ultimul articol din serie vine cu invitația să vă uitați cum se așează piesele de puzzle și ce imagine dau. Au sens cele 7 articole privite în ansamblu? Cu ce rămâi tu, cititorule, cum arată poza încrederii în sine pentru tine?

Ce înseamnă integritatea personală?

integritatea personalaDacă ar fi să exprim vizual definiția pe care o dau eu integrității personale aș spune că e un cerc care leagă interiorul și exteriorul meu. Pleacă de la cine sunt, care îmi sunt standardele, valorile, iese în exterior prin comportamentul meu și se întoarce în interior, cu plus pentru încrederea în sine dacă comportamentul a reflectat standardele și valorile interioare și cu minus dacă există o discrepanță între ele.

“When we behave in ways that conflict with our judgement of what is appropriate, we loose face in our own eyes”

Autorul aduce tangențial noțiunea de integritate în abordarea celorlalte practici. Asta pentru că trăirea conștientă, acceptarea, responsabilitatea, modul cum ne exprimăm și scopurile noastre sunt, în condiții ideale, asumate, integrate și vizibile în exterior așa cum sunt ele în interior. De ce este însă un subiect separat? Pentru că există și alte elemente despre care nu am vorbit până acum și care au impact asupra încrederii în sine.

Integritatea personală și standardele

Așa cum analizam în cadrul discuției despre acceptarea de sine, nu am cum să schimb un comportament până când nu îl accept. Dar de unde știu că e ceva de schimbat? Standardele sunt modul în care ne setăm, pentru noi sau pentru ceilalți, puncte unde, dacă ajungem, considerăm că avem un comportament conform și ne creștem nivelul stimei de sine.

De unde ne luăm standardele?

Majoritatea standardelor ni le setăm în primii ani de viață raportat la părinți și percepția pe care o avem asupra cerințelor lor. De exemplu, un copil care aude des de la părinți că ar fi putut să facă mai bine tinde să-și pună standarde atât de sus încât să nu le poată atinge. Astfel, își confirmă că nu este niciodată suficient. Mai târziu școala, prietenii, societatea adaugă standarde noi. Dacă avem încredere în noi vom putea să alegem ce considerăm că ni se aplică ca și standard, moral sau social. Vom putea să reevaluam standardele vechi pentru a alege dacă ele ne reprezintă întradevăr sau necesită schimbare.

Cum ne dăm seama că standardele noastre ne fac rău?

Nathaniel Brendan răspunde clar și concis “Once we see that living up to our standards appears to be leading us toward self-destruction, the time has come to question our standards “. Un exemplu destul de întâlnit în prezent este cel al femeilor care luptă să îndeplinească două standarde. Unul dat de societatea care spune că trăim în epoca în care femeile sunt la fel de active profesional ca și bărbații. Celălalt pe care l-au integrat în familie, unde rolul femeii este să aibă grijă de casă și de copii. Când vor să îndeplinească ambele standarde riscul este epuizarea fizică și mentală. Uneori, abia atunci, ele își reconsideră standardele și își găsesc echilibrul mai aliniat la nevoile lor.

Ce se întâmplă când ne trădăm standardele?

În momentul în care comportamentul meu nu a fost în congruență cu valorile mele există câteva posibile continuări:

  1. Simțim vină: îmi povestea recent o prietenă, coach și ea, că simțim vină ca să nu facem nimic altceva. A te simți vinovat este tot o acțiune care, dacă nu este transformată în corectarea comportamentului duce, pe termen lung, la scăderea încrederii în sine. A fost o ipoteză la care nu mă gândisem dar cu care am rezonat puternic.
  2. Ne asumăm responsabilitatea, acceptăm și acționăm pentru a corecta comportamentul sau schimbăm standardele. Este modul sănătos de a aborda o acţiune neconformă cu standardele şi valorile noastre. Acceptarea ei și alegerea unor acțiuni ulterioare de corecţie este, în sine, despre integritate. La final, chiar dacă întâmplarea nu ne bucură, impactul asupra încrederii în sine este pozitiv.
  3. Ne auto-justificăm și minimizăm comportamentul pentru a simți că am respectat valorile/ standardele. Auto-justificării îi voi acorda un articol separat, în viitor. Este despre cum oamenii integri ajung să accepte mici încălcări ale valorilor lor pe care le justifică ulterior și acoperă disonanța creată. Urmarea este că vor accepta o încălcare mai mare a valorilor data viitoare și tot așa. Cazul șpăgilor intră în această categorie, la fel a procurorilor care falsifică dovezi şi multe, multe altele.

“Most of the issues of integrity we face are not big issues but small ones, yet the accumulated weight of our choices has an impact on our sense of self”

Integritatea personală, congruența și consecvența

O acțiune pe care o fac o dată în acord cu valorile mele și de 5 ori în afara lor nu contribuie la integritatea mea. Pentru a mă percepe și a fi perceput ca o persoană integră trebuie să fiu congruent și consecvent, adică să acționez la fel raportat la acea valoare. Dacă mă uit la oamenii pe care îi apreciez în jurul meu ei sunt oameni care transmit același mesaj de fiecare dată. Asta mă face să am încredere în ei.

La nivel personal, impactul este același. Să luam ca și exemplu respectul față de natură. Am grijă când sunt pe munte, adun gunoaie și atrag atenția celorlalți. În parc însă arunc hârtii pe jos că oricum e cineva plătit să le măture. Dacă eu am comportamente diferite față de o aceeași valoare transmit către mine mesaje ambigue și nu sprijin integritatea personală și stima de sine.

De ce să fiu eu cel integru?

Vedem în jurul nostru mulți oameni care demonstrează o lipsă de integritate. Aparent, ei nu pățesc nimic din punct de vedere social, rămânând nepedepsiți. Ne gândim că am putea și noi să alegem variante mai ușoare, trecând peste standardele noastre morale. Ce uităm să luăm în considerare este că pedeapsa vine de la noi, nu de la ceilalți. Noi știm că am greșit, ce facem este să minimizăm propria voce, care ne spune asta. Pentru încrederea de sine, însă, propria voce este singura care contează, iar cele externe sunt ascultate doar dacă o susțin.

Ce este mai important pentru mine? Stima de sine? Sau alte beneficii?

Închei aici seria de articole pentru Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine, de Nathaniel Brendan. Sper că v-am trezit curiozitatea să citiți cartea și să vă priviți pe voi cu mai mare atenție. M-ar bucura să îmi oferiți feedback. Voi alege temele și în funcţie de ce vă aduce şi vouă valoare.

Responsabilitatea de sine

Nathaniel Branden a scris una dintre cele mai complete cărți despre stima de sine, jonglând cu teoria și exemplele din viața lui și din practica profesională. Pe lângă explicațiile clare, repetitive pe alocuri din perspective diferite pentru o mai bună înțelegere, cartea abundă de practici și exerciții care pot îmbunătății semnificativ nivelul stimei de sine și o dată cu el, calitatea vieții. Pentru că principiul divide et impera se aplică cu succes în înţelegerea noțiunilor complexe, autorul definește 6 stâlpi ai încrederii de sine. Acest articol este o analiză a celui de-al treilea stâlp: Responsabilitatea de sine și al patrulea articol din serie:

  1. Nathaniel Branden – Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine
  2. Trăirea conştientă
  3. Acceptarea de sine
  4. Responsabilitatea de sine
  5. Exprimarea de sine 
  6. Trăirea cu un scop 
  7. Integritatea personală

Ca și în cazul articolului Acceptarea de sine, invitația mea este de a vă întoarce spre voi și a vă analiza relația cu responsabilitatea.

Ce înseamnă responsabilitatea de sine?

responsabilitatea de sine

Cred că nu exagerez dacă afirm că ne dorim, cu toții, control asupra propriei vieți. Unii un control mai mare, uneori și asupra vieții celorlalți. Altora ne place sentimentul de libertate pe care îl corelăm cu lipsa de control. Un minim de control însă, pentru a simți că trăim în propria viață, există. Dar ce înseamnă concret că am control asupra vieții mele? Cum obțin acest control?
Răspunsul, conform lui Brendan, este asumarea responsabilității pentru ce ne propunem să facem, cum ne propunem să facem și foarte important, asupra rezultatelor acțiunilor noastre.

Îți propun un exercițiu, cu hârtie și pix ar fi ideal. Și cel puțin 5 minute fără distrageri.

  1. Pentru ce te simți tu responsabil?
  2. În ce arii ale vieții tale?
  3. Care este sursa pentru sentimentul tău de responsabilitate în fiecare dintre cazuri? (în cazul în care această ultimă întrebare este neclară pot să dau un exemplu personal. Plecarea la facultate în București a venit la pachet cu un sentiment de vinovăție față de mama mea. Prin acest sentiment de vinovăție vedeam cum relația dintre părinții mei suferă și mi-am asumat responsabilitatea de a face ceva, orice, să o îmbunătățesc. Am avut noroc să intru într-un proces de auto – cunoaștere în anul doi de facultate și să pun capăt atunci acestei responsabilități care nu era de fapt a mea).

Cum îmi cresc responsabilitatea de sine?

Cu lista de mai sus, vă invit să trecem prin acest capitol al cărții profitând de o structură mai orientată pe acțiune. Voi reda câteva dintre afirmațiile autorului care se vor un punct de plecare în a considera/ reconsidera responsabilitatea de sine în propriile vieți.

1. Sunt responsabil pentru îndeplinirea dorințelor mele (și doar ale mele)

Dorințele mele sunt despre mine, nu despre ceilalți. Să îmi doresc lucruri pentru altcineva este inutil ca și consum de energie și nesănătos ca și mod de relaționare. Să îmi doresc lucruri împreuna cu altcineva are sens atâta timp cât sunt conștient că e nevoie ca dorința să fie împărtășită iar îndeplinirea ei ține de amândoi. Un alt factor de luat în considerare este dinamica dorințelor și cum ele apar, dispar sau se schimbă în funcție de context. Asta este motivul pentru care, atunci când ne imaginăm îndeplinirea lucrurilor pe care le dorim este de preferat să nu le ancorăm în alți oameni sau organizații foarte specifice. De exemplu: Vreau să fiu într-o relație sănătoasă versus Vreau să fiu într-o relație cu X. Sau: Vreau un loc de muncă unde să ajut la dezvoltarea echipei versus Vreau să ajung manager în compania Z.

Și reversul este valabil: nimeni nu este dator să îmi îndeplinească dorințele. Dacă ce vreau depinde de altcineva îmi asum și accept că pot fi refuzat și nu interpretez asta ca pe o acțiune împotriva mea. Dorințele celorlalți pot fi diferite de ale mele.

Mi-am amintit acum, scriind explicația de mai sus, de un alt articol pe care l-am citit acum aproape un an despre dezamăgire. Și cum dezamăgirea vine ca o consecință a amăgirii. Are sens, nu? Ajungem să fim dezamăgiți doar dacă alegem să ne amăgim.

2. Sunt responsabil pentru nivelul de prezență și conștient pe care îl aduc în munca mea

Am ales punctul ăsta pentru că mi se pare o poartă pentru o calitate sporită a vieții în cazul multora dintre noi.

Cât de mult îmi asum în activitatea mea profesională? Cât de prezent sunt atunci când muncesc sau cât de mult fug și aștept seara/ weekendul ca să fac ce îmi place?
Fuga de muncă se poate traduce tot printr-o neasumare a responsabilității. Dacă am ales să fac ceea ce fac care este motivul pentru care fug constant de activitatea mea? (nu vorbesc aici de o fugă fizică ci de gândurile care ne fug la orice altceva mai puțin munca pe care o desfășurăm). Cum ajung să las controlul asupra propriei activități în mâinile celorlalți și să mă complac în a-mi consuma o mare parte din viață cu ceva în care nu găsesc sens? Și cum pot să aduc acum în activitatea mea mai mult sens în cazul în care o schimbare nu poate fi luată în considerare

3. Sunt responsabil pentru prioritizarea timpului meu

Zilnic întâlnim un număr foarte mare de stimuli și oportunități. Pentru că borcanul nostru de energie este limitat avem nevoie să alegem unde investim resursele pe care le avem. Cum pot să fac asta? Cred că în primul rând e important să știu ce vreau, ce e important pentru mine, încotro mă îndrept.

Propun un alt moment scurt de reflexie:

  1. Care este acum prioritatea ta?
  2. Care sunt acțiunile pe care le faci în acord cu ea?

Sunt două întrebări foarte puternice sau cel puțin, au fost pentru mine atunci când am realizat că deși îmi stabilisem foarte clar prioritatea, acțiunile mele nu reflectau asta aproape deloc. Doar gândurile, iar de cele mai multe ori asta nu e suficient.
Fac aici o paranteză. Știai că până prin secolul 18 priority nu a avut plural? Pentru că prioritate era doar una. Cu timpul însă oamenii au început să aibă priorități. Cum ar fi însă să te gândești acum la una singură și la ce poți să faci concret spre îndeplinirea ei?
Am și aici o resursă simpatică, un filmuleţ de 90 de secunde cu Daniel Pink (autorul Drive, una dintre cele mai apreciate cărți despre motivaţie): How to decide whether to say yes or no.

4. Sunt responsabil pentru propria mea fericire

Este poate una dintre cele mai greu de asumat responsabilități. Partea frumoasă e că o dată ce reușim să o facem, controlul asupra propriei vieți și bucuria de a fi eu crește exponențial. Pentru că este doar treaba mea/ alegerea mea să fiu fericit. Dacă te-ai întreba acum – sunt fericit? – cum ar arăta răspunsul tău? Este despre tine sau despre condiționarea fericirii de un loc de muncă, relație, activitate? Este despre prezent sau imaginile care vin sunt din trecut/ plasate în viitor?

5. Sunt responsabil pentru stima mea de sine

M-am bucurat foarte tare să văd acest sub-punct, într-o carte despre stima de sine. Se pune mult accentl pe cât de mare este impactul primilor ani de viață în ecuația stimei de sine și cât de greu e să o mai recăpătăm, o dată ce am pierdut-o. Cât de util ar fi să punem accentul pe faptul că se poate și că este responsabilitatea noastră acum și aici să o creștem, indiferent care ne e bagajul.

Reversul medaliei: Supra-responsabilizarea

Unde se termină responsabilitatea de sine? Brendan construiește noțiunea de responsabilitate plecând de la control. Și în legătură cu supra-responsabilizarea, tot controlul e cel care n ajută să vedem când e prea mult. Este despre mine și pot să am control în situația x? Atunci îmi asum răspunderea. Este despre pacea lumii? Pot să îmi asum responsabilitatea pentru atitudinea mea și interacțiuni mânate de respect și acceptare dar impactul în exterior e limitat. Dacă observăm tendința recurentă de a intra în bătălii care nu sunt ale noastre poate ar fi util să ne uităm de ce facem asta. Care este adevărata responsabilitate pe care nu ne-o asumăm? Credem atât de puțin că suntem responsabili de noi întât pierderile succesive sunt modul în care ne autoîndeplinim profeția?

A fost un punct în acest capitol care inițial mi-a displăcut, rău. Nathaniel Brendan spune că în legătură cu responsabilitatea de sine concluzia poate fi: “No one is coming”. Mi s-a părut teribil de trist, fatalist chiar. Cum aș putea să mă uit așa în jur când de fapt interacționez zilnic cu oameni pe care îi iubesc și care sunt alături de mine așa cum sunt și eu alături de ei? Ce am reușit să fac într-un final a fost să văd latura non-tragică a afirmației. Nu se referă la singurătate ci la asumare, este despre a avea încredere fără a avea așteptări, despre a-i vedea pe ceilalți în relație cu mine și nu pentru mine. Din unghiul asta, arată a libertate. Iar de libertate se leagă mult şi următorul articol: Exprimarea de sine.

Acceptarea de sine

Nathaniel Branden a scris una dintre cele mai complete cărți despre stima de sine, jonglând cu teoria și exemplele din viața lui și din practica profesională. Pe lângă explicațiile clare, repetitive pe alocuri din perspective diferite pentru o mai bună înțelegere, cartea abundă de practici și exerciții care pot îmbunătății semnificativ nivelul stimei de sine și o dată cu el calitatea vieții. Pentru că principiul divide et impera se aplică cu succes la înţelegerea noțiunilor complexe, autorul definește 6 stâlpi ai încrederii de sine. Acest articol este o analiză a celui de-al doilea stâlp și al treilea articol din serie: Acceptarea de sine.

  1. Nathaniel Branden – Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine
  2. Trăirea conştientă
  3. Acceptarea de sine
  4. Responsabilitatea de sine
  5. Exprimarea de sine
  6. Trăirea cu un scop
  7. Integritatea personală

Cu speranța că primele două articole ți-au trezit deja curiozitatea și ai trecut cartea pe lista ta de lectură îndrăznesc să-ti propun un alt fel de atenție, cu accent pe introspecție și conștientizare.

Unde se încadrează acceptarea de sine în ecuația stimei de sine?

“Self-esteem is something we experience, self acceptance is something we do”. Cam așa sintetizează Nathaniel Branden legătura între cele două. Îţi propun să te oprești aici din citit și să te gândești, poate chiar să notezi, ce gândești și ce simți când auzi noțiunea de acceptare de sine. Oferă-ți 5 minute pentru acest exercițiu. În continuarea lui voi sintetiza, cu subiectivismul de rigoare, capitolul dedicat celui de-al doilea stâlp al încrederii în sine.

Nathaniel Branden vede acceptarea de sine ca pe o structură piramidală, cu 3 niveluri:

acceptarea de sinePrimul nivel:

Baza piramidei este reprezentată de forma cumva instinctuală a acceptării de sine: sunt de partea mea pentru a supraviețui. Este un fel de egoism natural: trăiesc pentru mine, îmi cunosc nevoile și le îndeplinesc. Ca și în cazul tăirii conștiente omul este capabil să nu se accepte și să fie împotriva lui. Se întâmplă ca, în cazul în care acceptarea de sine nu există nici măcar la nivel de bază, doar un pericol care activează instinctul de supraviețuire să ne ajute să conștientizăm atenția pe care nu ne-o mai acordăm nouă.

Atâta timp cât lupta mea cea mai mare este împotriva mea, nu am de unde să adun energia necesară să lupt pentru altceva și mai ales pentru dezvoltarea și creșterea pe care rațional mi-o doresc.

Acest prim act al acceptării de sine este definit de Nathaniel Branden ca “the voice of the life force” iar unul dintre exercițiile propuse de el și pe care vi-l propun și eu este să vedeți cum vă simțiți când spuneți următoarele “Aleg să mă văd un om valoros, să mă tratez cu respect, să-mi apăr dreptul de a exista”. Încercați să spuneți asta cu voce tare, în fața unei oglinzi de preferat și observați nivelul de confort. Mai oferiți-vă 5 minute de introspecție și încercați din nou. Cum vă simțiți?

Nivelul doi:

O dată ce primul nivel e atins și avem acea bază a acceptării de sine necesară supraviețuirii putem explora și experimenta. Acceptarea de sine înseamnă, în acest punct, urmărirea conștientă a îndeplinirii dorințelor, gândurilor, obiectivelor noastre. Să fim cine ne dorim și să facem ce ne dorim să facem. Asta nu înseamnă că ce ne dorim se va întâmpla acum, nici că voi exterioriza orice stare și emoție fără să analizez impactul lor. Dar când rămân eu cu mine, dacă aleg să neg ce simt, ce vreau, ce pot, ajung să mă neg de fapt pe mine. “This is an expression of me, not necessarily an expression I like or admit but an expression at me…at least at the time it occurred.”

Nathaniel Branden a răspuns aici unei întrebări pe care mi-o puneam în timp ce citeam: ce se întâmplă dacă doar observ emoția, starea, acțiunea și trec peste? Să accept înseamnă să fiu prezentă cu starea mea, să o integrez și să stau cu ea atât cât este nevoie să devin confortabil. Un truc folosit mult în educația emoțională a celor mici dar care ne ajută și pe noi ca adulţi să ne integrăm stările și emoțiile este numirea lor: sunt furios, mi-e frica, am greşit. Spuse asumat, ceea de duce la detensionare și acceptare. Observarea dar ignorarea lor după, pe principiul: gata, am recunoscut asta, să trecem mai departe, este un alt mod de a nega și de a rupe contactul cu noi înșine, nedându-ne timp și permisiune să învățăm lecția.

O întrebare, încă un citat și alte 5 minute oferite, timp de analiză pentru acest nivel al acceptării de sine: Când ai greșit ultima dată? Care a fost reacția de după? Ai face ceva diferit acum, că ai citit acest pasaj?
“I cannot forgive myself for an action I will not acknowledge having taken.”

Nivelul trei:

Care crezi că este vârful piramidei pentru acceptarea de sine?

O dată ce îmi accept nevoile și emoțiile, chiar și pe cele pe care le cataloghez ca fiind negative întrebarea care se pune e cum mă privesc pe mine în timpul și după exprimările negative? Brendan asociază al treilea nivel cu compasiune pe care o am pentru mine, cu faptul că îmi sunt prieten, indiferent de ce comportament manifest. Este investirea pe care o fac în mine cu intenții bune, chiar dacă rezultatul nu a fost cel dorit sau preconizat. Asta din nou, nu înseamnă că îmi aprob și scuz comportamentul, doar că îmi acord dreptul de a mă întreba de ce și șansa de a-l corecta.

Mi se întâmpla des înainte, din ce în ce mai rar acum, ca după o acțiune/ gând/ emoție care genera efecte neplăcute, pentru mine sau pentru ceilalți, să mă “biciuiesc” și să mă scad în ochii mei. Exercițiul pe care încerc să îl fac atunci când ajung acolo e să mă gândesc că un om pe care îl iubesc a făcut asta. Cum i-aș vorbi lui? Cum l-aș privi? Ce aș încerca să înțeleg, ce l-aș întreba? Apoi mă întorc la mine cu acea energie nouă și îmi învăț lecțiile. Aproape întotdeauna exercițiul mă face să zâmbesc și să îmi ofer o îmbrățișare, așa cum i-aș oferi acelui drag prieten într-o situație similară.

De unde ştiu unde mă încadrez?

Dacă te întrebi asta, răspunsul este că nu există delimitări, linii clar, alb și negru. Întotdeauna vorbim despre nuanțe, despre stări, despre context. Cred că listele și categoriile ne sunt utile doar până la un punct.  Dacă ne ancorăm în ele ajungem să ne auto-îndeplinim alegerile.

Un exercițiu care îți poate crește atenția la cum te raportezi față acceptarea de sine este următorul. Amintește-ți cum te-ai simțit ultima dată când ai făcut o greșeală sau ai trăit o emoție “negativă”. Cum respirai? Cât de încordat erai? Cât de prezent ai rămas sau cât de mult ai încercat să te disociezi? Corpul tău este un indicator destul de corect al acceptării sau lipsei ei. Observă-l și ai încredere în ce îți transmite.

Dar dacă consider că ce simt este de neacceptat?

Cu toții avem momente când nu putem să acceptăm, nici la noi nici la ceilalți unele comportamente și emoții. Ce facem atunci? Așa cum încearcă Branden să argumenteze pe tot parcursul capitolului, dacă nu accept nu am cum să îmi învăț lecția și să îmi schimb comportamentul.

Autorul propune un exercițiu scurt în cazul asta. Dacă nu pot să accept emoția pot să accept că refuz să o accept? Exemplu concret: Sunt invidioasă pe o prietenă care călătorește foarte mult. Țin la ea și refuz să accept această invidie care simt că ne afectează relația. Pot să accept că refuz invidia? Dacă da, este punctul de pornire pentru a adresa cum simt eu că relația noastră o să fie afectată. Mai departe, o dată ce accept invidia, ce este de fapt în spatele ei?

Autorul pune mult accent în acest capitol pe acceptarea emoțiilor și comportamentelor considerate negative. Eu cred că am accentuat acest lucru chiar  și mai mult. Impactul este însă mult mai mare. Dacă nu vreau să accept ce consider negativ nu am cum să accept nici ce percep ca pozitiv. Cum îți sună asta?

Îți mai propun un moment de reflexie de 5 minute. Iar eu închei cu un alt citat al lui Nathaniel Branden, care explică cum e cu emoțiile care vin la pachet: “The greatest crime we commit against ourselves is not that we may deny and disown our shortcomings but that we deny and disown our greatness – because it frightens us.”

Trăirea conștientă

Nathaniel Branden a scris una dintre cele mai complete cărți despre stima de sine, jonglând cu teoria și exemplele din viața lui și din practica profesională. Pe lângă explicațiile clare, repetitive pe alocuri din perspective diferite pentru o mai bună înțelegere, cartea abundă de practici și exerciții care pot îmbunătății semnificativ nivelul stimei de sine și o dată cu el calitatea vieții. Pentru că principiul divide et impera se aplică cu succes la înțelegerea noțiunilor complexe autorul definește 6 stâlpi ai încrederii de sine. Acest articol este o analiză a primului stâlp: Trăirea conștientă și al doilea articol din serie:

  1. Nathaniel Branden – Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine
  2. Trăirea conştientă
  3. Acceptarea de sine
  4. Responsabilitatea de sine
  5. Exprimarea de sine
  6. Trăirea cu un scop
  7. Integritatea personală

Îți propun să citești articolul cu deschidere și curiozitate și sper că te va duce un pas mai aproape de lectura întregii cărți.

Ce înseamnă trăirea conștientă?

trairea constientaMotivul pentru care autorul începe cu practica trăirii conștiente, este, cred eu, asocierea pe care o face cu supraviețuirea. E un fel de nevoie de bază din piramida lui Maslow. Să trăiești conștient înseamnă să te raportezi la mediul înconjurător și să poți lua decizii plecând de la această realitate astfel încât să fii în siguranță.

Ce ne face diferiți față de restul viețuitoarelor este posibilitatea de a alege să evităm trăirea conștientă, raportarea la mediul înconjurător și să ne construim propria realitate, o bulă unde aplicăm regulile noastre dar unde suntem la fel de expuși, din păcate mai puțin pregătiți, riscurilor exterioare. Un exemplu concret este momentul când ştiu şi simt că ar fi bine să – completați voi cu ce vă definește – dar aleg să fac altceva sau să nu fac nimic. Să acționez în concordanță cu ceea ce știu și simt mă face să cred în mine. Altfel mă trădez iar încrederea şi stima de sine nu mai au terenul fertil unde să se poată dezvolta.

Trăirea conștientă implică acceptarea realității și integrarea ei cu emoțiile, gândurile și valorile noastre. Să neg realitatea înseamnă să aleg să mă rup de ea şi să renunţ astfel la posibilitatea de a o schimba. Putem schimba doar ce acceptam ca există, chiar dacă ne place sau nu. Asta înseamnă că atunci când trăiesc conștient văd subiectivismul pe care se construiesc gândurile și sentimentele mele şi aleg să nu le consider adevăruri absolute.

Cum pot să trăiesc mai conștient?

Mare parte din capitolul dedicat trăirii conștiente vorbește despre acțiuni și alegeri pe care le putem urmări pentru a ne autoevalua propria prezență. Am selectat câteva dintre ele, pe cele cu care am rezonat eu cel mai puternic. Vă invit să le analizați pe toate și să completați lista.

1. Aleg să trăiesc în prezent, fără să ignor contextul

Este ceea ce a intrat în atenția tuturor sub noțiunea de mindfulness – abilitatea de a fi, fizic și psihic, prezent în activitatea pe care o desfășor. Ce este însă important e că rămân în relație cu contexul și sunt atent pentru a nu mă pune în pericol pe mine sau pe ceilalți. Aici îmi vine in minte exemplul nefericit al jucătorilor de Pokemon Go (și al altor activităţi similare). Jucătorii pot fi prezenți în activitatea pe care o desfășoară dar rupți de context, ceea ce duce la accidente. Nathaniel Branden spune “I wish to be in the moment but not trapped in the moment”.

2. Aleg să fiu preocupat de diferențele dintre fapte, emoții și interpretări

Știu că ce percep eu poate fi diferit de realitate. Înțeleg că emoțiile și valorile mele sunt poarta prin care filtrez informația. Aleg să adresez emoțiile și să le dau nume pentru a le putea separa de fapte. Am aflat, în cadrul școlii de coaching, definiția problemei = situație + emoție. Mi-am dat seama atunci că atunci când trăiam ceva neplăcut mă gândeam că la bază este doar o altă situație și asta mă ajuta mult. Ce nu făceam eu era să mă uit și la emoție, preferam să o minimizez sau să o “transform” (a se citi o pălărie de magician unde o puneam, închideam ochii și când îi deschideam mă convingeam că a dispărut). Despre emoții și cum ne uităm la ele vorbește al doilea stâlp al stimei de sine, Acceptarea de sine.

3. Aleg să observ și să confrunt impulsul de a evita o realitate dureroasa sau amenințătoare

Este foarte puternic legat de punctul anterior. Atunci când conștientizez că ce percep eu ca realitate este influențat de emoțiile și interpretările mele, am două variante:

  • pot alege să evit confruntarea pentru că îmi este frică de generarea altor emoții sau de agravarea a ceea ce simt acum.
  • pot alege curajul de a confrunta și mai apoi alinia emoțiile și interpretările cu faptele. În acest fel, îmi rămân loială și mai pun o cărămidă la construirea stimei de sine.

4. Mă preocupă să știu unde mă poziționez relativ la scopurile și proiectele mele, personale și profesionale

Este unul dintre cele mai des întâlnite puncte de plecare în cadrul unei ședințe de coaching. Poate declanșa, cu întrebările potrivite, puternice momente de conștientizare și de asumare. În același timp, este important să văd că echilibrul nu ca o constantă și abaterile de la ce mi-am propus ca fiind naturale. Dacă îmi știu scopul, mă voi întoarce la parcursul meu. Dacă abaterile vin de fapt dintr-un feedback intern și extern poate este timpul să mă mai întreb o dată ce vreau și încotro mă îndrept.

În concluzie, ce aș vrea să subliniez este că trăirea conștientă se învată. Ca orice alt proces de învătare și aici e nevoie să avem răbdare, să practicăm și să trecem prin toate etapele până când dezoltăm “mușchiul” și putem alege fără efort să ne trăim viețile în mod conștient.