Acceptarea de sine

Nathaniel Branden a scris una dintre cele mai complete cărți despre stima de sine, jonglând cu teoria și exemplele din viața lui și din practica profesională. Pe lângă explicațiile clare, repetitive pe alocuri din perspective diferite pentru o mai bună înțelegere, cartea abundă de practici și exerciții care pot îmbunătății semnificativ nivelul stimei de sine și o dată cu el calitatea vieții. Pentru că principiul divide et impera se aplică cu succes la înţelegerea noțiunilor complexe, autorul definește 6 stâlpi ai încrederii de sine. Acest articol este o analiză a celui de-al doilea stâlp și al treilea articol din serie: Acceptarea de sine.

  1. Nathaniel Branden – Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine
  2. Trăirea conştientă
  3. Acceptarea de sine
  4. Responsabilitatea de sine
  5. Exprimarea de sine
  6. Trăirea cu un scop
  7. Integritatea personală

Cu speranța că primele două articole ți-au trezit deja curiozitatea și ai trecut cartea pe lista ta de lectură îndrăznesc să-ti propun un alt fel de atenție, cu accent pe introspecție și conștientizare.

Unde se încadrează acceptarea de sine în ecuația stimei de sine?

“Self-esteem is something we experience, self acceptance is something we do”. Cam așa sintetizează Nathaniel Branden legătura între cele două. Îţi propun să te oprești aici din citit și să te gândești, poate chiar să notezi, ce gândești și ce simți când auzi noțiunea de acceptare de sine. Oferă-ți 5 minute pentru acest exercițiu. În continuarea lui voi sintetiza, cu subiectivismul de rigoare, capitolul dedicat celui de-al doilea stâlp al încrederii în sine.

Nathaniel Branden vede acceptarea de sine ca pe o structură piramidală, cu 3 niveluri:

acceptarea de sinePrimul nivel:

Baza piramidei este reprezentată de forma cumva instinctuală a acceptării de sine: sunt de partea mea pentru a supraviețui. Este un fel de egoism natural: trăiesc pentru mine, îmi cunosc nevoile și le îndeplinesc. Ca și în cazul tăirii conștiente omul este capabil să nu se accepte și să fie împotriva lui. Se întâmplă ca, în cazul în care acceptarea de sine nu există nici măcar la nivel de bază, doar un pericol care activează instinctul de supraviețuire să ne ajute să conștientizăm atenția pe care nu ne-o mai acordăm nouă.

Atâta timp cât lupta mea cea mai mare este împotriva mea, nu am de unde să adun energia necesară să lupt pentru altceva și mai ales pentru dezvoltarea și creșterea pe care rațional mi-o doresc.

Acest prim act al acceptării de sine este definit de Nathaniel Branden ca “the voice of the life force” iar unul dintre exercițiile propuse de el și pe care vi-l propun și eu este să vedeți cum vă simțiți când spuneți următoarele “Aleg să mă văd un om valoros, să mă tratez cu respect, să-mi apăr dreptul de a exista”. Încercați să spuneți asta cu voce tare, în fața unei oglinzi de preferat și observați nivelul de confort. Mai oferiți-vă 5 minute de introspecție și încercați din nou. Cum vă simțiți?

Nivelul doi:

O dată ce primul nivel e atins și avem acea bază a acceptării de sine necesară supraviețuirii putem explora și experimenta. Acceptarea de sine înseamnă, în acest punct, urmărirea conștientă a îndeplinirii dorințelor, gândurilor, obiectivelor noastre. Să fim cine ne dorim și să facem ce ne dorim să facem. Asta nu înseamnă că ce ne dorim se va întâmpla acum, nici că voi exterioriza orice stare și emoție fără să analizez impactul lor. Dar când rămân eu cu mine, dacă aleg să neg ce simt, ce vreau, ce pot, ajung să mă neg de fapt pe mine. “This is an expression of me, not necessarily an expression I like or admit but an expression at me…at least at the time it occurred.”

Nathaniel Branden a răspuns aici unei întrebări pe care mi-o puneam în timp ce citeam: ce se întâmplă dacă doar observ emoția, starea, acțiunea și trec peste? Să accept înseamnă să fiu prezentă cu starea mea, să o integrez și să stau cu ea atât cât este nevoie să devin confortabil. Un truc folosit mult în educația emoțională a celor mici dar care ne ajută și pe noi ca adulţi să ne integrăm stările și emoțiile este numirea lor: sunt furios, mi-e frica, am greşit. Spuse asumat, ceea de duce la detensionare și acceptare. Observarea dar ignorarea lor după, pe principiul: gata, am recunoscut asta, să trecem mai departe, este un alt mod de a nega și de a rupe contactul cu noi înșine, nedându-ne timp și permisiune să învățăm lecția.

O întrebare, încă un citat și alte 5 minute oferite, timp de analiză pentru acest nivel al acceptării de sine: Când ai greșit ultima dată? Care a fost reacția de după? Ai face ceva diferit acum, că ai citit acest pasaj?
“I cannot forgive myself for an action I will not acknowledge having taken.”

Nivelul trei:

Care crezi că este vârful piramidei pentru acceptarea de sine?

O dată ce îmi accept nevoile și emoțiile, chiar și pe cele pe care le cataloghez ca fiind negative întrebarea care se pune e cum mă privesc pe mine în timpul și după exprimările negative? Brendan asociază al treilea nivel cu compasiune pe care o am pentru mine, cu faptul că îmi sunt prieten, indiferent de ce comportament manifest. Este investirea pe care o fac în mine cu intenții bune, chiar dacă rezultatul nu a fost cel dorit sau preconizat. Asta din nou, nu înseamnă că îmi aprob și scuz comportamentul, doar că îmi acord dreptul de a mă întreba de ce și șansa de a-l corecta.

Mi se întâmpla des înainte, din ce în ce mai rar acum, ca după o acțiune/ gând/ emoție care genera efecte neplăcute, pentru mine sau pentru ceilalți, să mă “biciuiesc” și să mă scad în ochii mei. Exercițiul pe care încerc să îl fac atunci când ajung acolo e să mă gândesc că un om pe care îl iubesc a făcut asta. Cum i-aș vorbi lui? Cum l-aș privi? Ce aș încerca să înțeleg, ce l-aș întreba? Apoi mă întorc la mine cu acea energie nouă și îmi învăț lecțiile. Aproape întotdeauna exercițiul mă face să zâmbesc și să îmi ofer o îmbrățișare, așa cum i-aș oferi acelui drag prieten într-o situație similară.

De unde ştiu unde mă încadrez?

Dacă te întrebi asta, răspunsul este că nu există delimitări, linii clar, alb și negru. Întotdeauna vorbim despre nuanțe, despre stări, despre context. Cred că listele și categoriile ne sunt utile doar până la un punct.  Dacă ne ancorăm în ele ajungem să ne auto-îndeplinim alegerile.

Un exercițiu care îți poate crește atenția la cum te raportezi față acceptarea de sine este următorul. Amintește-ți cum te-ai simțit ultima dată când ai făcut o greșeală sau ai trăit o emoție “negativă”. Cum respirai? Cât de încordat erai? Cât de prezent ai rămas sau cât de mult ai încercat să te disociezi? Corpul tău este un indicator destul de corect al acceptării sau lipsei ei. Observă-l și ai încredere în ce îți transmite.

Dar dacă consider că ce simt este de neacceptat?

Cu toții avem momente când nu putem să acceptăm, nici la noi nici la ceilalți unele comportamente și emoții. Ce facem atunci? Așa cum încearcă Branden să argumenteze pe tot parcursul capitolului, dacă nu accept nu am cum să îmi învăț lecția și să îmi schimb comportamentul.

Autorul propune un exercițiu scurt în cazul asta. Dacă nu pot să accept emoția pot să accept că refuz să o accept? Exemplu concret: Sunt invidioasă pe o prietenă care călătorește foarte mult. Țin la ea și refuz să accept această invidie care simt că ne afectează relația. Pot să accept că refuz invidia? Dacă da, este punctul de pornire pentru a adresa cum simt eu că relația noastră o să fie afectată. Mai departe, o dată ce accept invidia, ce este de fapt în spatele ei?

Autorul pune mult accent în acest capitol pe acceptarea emoțiilor și comportamentelor considerate negative. Eu cred că am accentuat acest lucru chiar  și mai mult. Impactul este însă mult mai mare. Dacă nu vreau să accept ce consider negativ nu am cum să accept nici ce percep ca pozitiv. Cum îți sună asta?

Îți mai propun un moment de reflexie de 5 minute. Iar eu închei cu un alt citat al lui Nathaniel Branden, care explică cum e cu emoțiile care vin la pachet: “The greatest crime we commit against ourselves is not that we may deny and disown our shortcomings but that we deny and disown our greatness – because it frightens us.”