Responsabilitatea de sine

Nathaniel Branden a scris una dintre cele mai complete cărți despre stima de sine, jonglând cu teoria și exemplele din viața lui și din practica profesională. Pe lângă explicațiile clare, repetitive pe alocuri din perspective diferite pentru o mai bună înțelegere, cartea abundă de practici și exerciții care pot îmbunătății semnificativ nivelul stimei de sine și o dată cu el, calitatea vieții. Pentru că principiul divide et impera se aplică cu succes în înţelegerea noțiunilor complexe, autorul definește 6 stâlpi ai încrederii de sine. Acest articol este o analiză a celui de-al treilea stâlp: Responsabilitatea de sine și al patrulea articol din serie:

  1. Nathaniel Branden – Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine
  2. Trăirea conştientă
  3. Acceptarea de sine
  4. Responsabilitatea de sine
  5. Exprimarea de sine 
  6. Trăirea cu un scop 
  7. Integritatea personală

Ca și în cazul articolului Acceptarea de sine, invitația mea este de a vă întoarce spre voi și a vă analiza relația cu responsabilitatea.

Ce înseamnă responsabilitatea de sine?

responsabilitatea de sine

Cred că nu exagerez dacă afirm că ne dorim, cu toții, control asupra propriei vieți. Unii un control mai mare, uneori și asupra vieții celorlalți. Altora ne place sentimentul de libertate pe care îl corelăm cu lipsa de control. Un minim de control însă, pentru a simți că trăim în propria viață, există. Dar ce înseamnă concret că am control asupra vieții mele? Cum obțin acest control?
Răspunsul, conform lui Brendan, este asumarea responsabilității pentru ce ne propunem să facem, cum ne propunem să facem și foarte important, asupra rezultatelor acțiunilor noastre.

Îți propun un exercițiu, cu hârtie și pix ar fi ideal. Și cel puțin 5 minute fără distrageri.

  1. Pentru ce te simți tu responsabil?
  2. În ce arii ale vieții tale?
  3. Care este sursa pentru sentimentul tău de responsabilitate în fiecare dintre cazuri? (în cazul în care această ultimă întrebare este neclară pot să dau un exemplu personal. Plecarea la facultate în București a venit la pachet cu un sentiment de vinovăție față de mama mea. Prin acest sentiment de vinovăție vedeam cum relația dintre părinții mei suferă și mi-am asumat responsabilitatea de a face ceva, orice, să o îmbunătățesc. Am avut noroc să intru într-un proces de auto – cunoaștere în anul doi de facultate și să pun capăt atunci acestei responsabilități care nu era de fapt a mea).

Cum îmi cresc responsabilitatea de sine?

Cu lista de mai sus, vă invit să trecem prin acest capitol al cărții profitând de o structură mai orientată pe acțiune. Voi reda câteva dintre afirmațiile autorului care se vor un punct de plecare în a considera/ reconsidera responsabilitatea de sine în propriile vieți.

1. Sunt responsabil pentru îndeplinirea dorințelor mele (și doar ale mele)

Dorințele mele sunt despre mine, nu despre ceilalți. Să îmi doresc lucruri pentru altcineva este inutil ca și consum de energie și nesănătos ca și mod de relaționare. Să îmi doresc lucruri împreuna cu altcineva are sens atâta timp cât sunt conștient că e nevoie ca dorința să fie împărtășită iar îndeplinirea ei ține de amândoi. Un alt factor de luat în considerare este dinamica dorințelor și cum ele apar, dispar sau se schimbă în funcție de context. Asta este motivul pentru care, atunci când ne imaginăm îndeplinirea lucrurilor pe care le dorim este de preferat să nu le ancorăm în alți oameni sau organizații foarte specifice. De exemplu: Vreau să fiu într-o relație sănătoasă versus Vreau să fiu într-o relație cu X. Sau: Vreau un loc de muncă unde să ajut la dezvoltarea echipei versus Vreau să ajung manager în compania Z.

Și reversul este valabil: nimeni nu este dator să îmi îndeplinească dorințele. Dacă ce vreau depinde de altcineva îmi asum și accept că pot fi refuzat și nu interpretez asta ca pe o acțiune împotriva mea. Dorințele celorlalți pot fi diferite de ale mele.

Mi-am amintit acum, scriind explicația de mai sus, de un alt articol pe care l-am citit acum aproape un an despre dezamăgire. Și cum dezamăgirea vine ca o consecință a amăgirii. Are sens, nu? Ajungem să fim dezamăgiți doar dacă alegem să ne amăgim.

2. Sunt responsabil pentru nivelul de prezență și conștient pe care îl aduc în munca mea

Am ales punctul ăsta pentru că mi se pare o poartă pentru o calitate sporită a vieții în cazul multora dintre noi.

Cât de mult îmi asum în activitatea mea profesională? Cât de prezent sunt atunci când muncesc sau cât de mult fug și aștept seara/ weekendul ca să fac ce îmi place?
Fuga de muncă se poate traduce tot printr-o neasumare a responsabilității. Dacă am ales să fac ceea ce fac care este motivul pentru care fug constant de activitatea mea? (nu vorbesc aici de o fugă fizică ci de gândurile care ne fug la orice altceva mai puțin munca pe care o desfășurăm). Cum ajung să las controlul asupra propriei activități în mâinile celorlalți și să mă complac în a-mi consuma o mare parte din viață cu ceva în care nu găsesc sens? Și cum pot să aduc acum în activitatea mea mai mult sens în cazul în care o schimbare nu poate fi luată în considerare

3. Sunt responsabil pentru prioritizarea timpului meu

Zilnic întâlnim un număr foarte mare de stimuli și oportunități. Pentru că borcanul nostru de energie este limitat avem nevoie să alegem unde investim resursele pe care le avem. Cum pot să fac asta? Cred că în primul rând e important să știu ce vreau, ce e important pentru mine, încotro mă îndrept.

Propun un alt moment scurt de reflexie:

  1. Care este acum prioritatea ta?
  2. Care sunt acțiunile pe care le faci în acord cu ea?

Sunt două întrebări foarte puternice sau cel puțin, au fost pentru mine atunci când am realizat că deși îmi stabilisem foarte clar prioritatea, acțiunile mele nu reflectau asta aproape deloc. Doar gândurile, iar de cele mai multe ori asta nu e suficient.
Fac aici o paranteză. Știai că până prin secolul 18 priority nu a avut plural? Pentru că prioritate era doar una. Cu timpul însă oamenii au început să aibă priorități. Cum ar fi însă să te gândești acum la una singură și la ce poți să faci concret spre îndeplinirea ei?
Am și aici o resursă simpatică, un filmuleţ de 90 de secunde cu Daniel Pink (autorul Drive, una dintre cele mai apreciate cărți despre motivaţie): How to decide whether to say yes or no.

4. Sunt responsabil pentru propria mea fericire

Este poate una dintre cele mai greu de asumat responsabilități. Partea frumoasă e că o dată ce reușim să o facem, controlul asupra propriei vieți și bucuria de a fi eu crește exponențial. Pentru că este doar treaba mea/ alegerea mea să fiu fericit. Dacă te-ai întreba acum – sunt fericit? – cum ar arăta răspunsul tău? Este despre tine sau despre condiționarea fericirii de un loc de muncă, relație, activitate? Este despre prezent sau imaginile care vin sunt din trecut/ plasate în viitor?

5. Sunt responsabil pentru stima mea de sine

M-am bucurat foarte tare să văd acest sub-punct, într-o carte despre stima de sine. Se pune mult accentl pe cât de mare este impactul primilor ani de viață în ecuația stimei de sine și cât de greu e să o mai recăpătăm, o dată ce am pierdut-o. Cât de util ar fi să punem accentul pe faptul că se poate și că este responsabilitatea noastră acum și aici să o creștem, indiferent care ne e bagajul.

Reversul medaliei: Supra-responsabilizarea

Unde se termină responsabilitatea de sine? Brendan construiește noțiunea de responsabilitate plecând de la control. Și în legătură cu supra-responsabilizarea, tot controlul e cel care n ajută să vedem când e prea mult. Este despre mine și pot să am control în situația x? Atunci îmi asum răspunderea. Este despre pacea lumii? Pot să îmi asum responsabilitatea pentru atitudinea mea și interacțiuni mânate de respect și acceptare dar impactul în exterior e limitat. Dacă observăm tendința recurentă de a intra în bătălii care nu sunt ale noastre poate ar fi util să ne uităm de ce facem asta. Care este adevărata responsabilitate pe care nu ne-o asumăm? Credem atât de puțin că suntem responsabili de noi întât pierderile succesive sunt modul în care ne autoîndeplinim profeția?

A fost un punct în acest capitol care inițial mi-a displăcut, rău. Nathaniel Brendan spune că în legătură cu responsabilitatea de sine concluzia poate fi: “No one is coming”. Mi s-a părut teribil de trist, fatalist chiar. Cum aș putea să mă uit așa în jur când de fapt interacționez zilnic cu oameni pe care îi iubesc și care sunt alături de mine așa cum sunt și eu alături de ei? Ce am reușit să fac într-un final a fost să văd latura non-tragică a afirmației. Nu se referă la singurătate ci la asumare, este despre a avea încredere fără a avea așteptări, despre a-i vedea pe ceilalți în relație cu mine și nu pentru mine. Din unghiul asta, arată a libertate. Iar de libertate se leagă mult şi următorul articol: Exprimarea de sine.