Iarna asta…

Orice se poate spune despre ultimile luni, mai puţin că nu am făcut mişcare. Şi mare mi-a fost surpriza pentru că nu mă aşteptam ca în anotimpul vinului fiert şi al statului în faţa şemineului să mă lansez într-un sport nou şi să-mi dezvolt noi aptitudini al unui care credeam că nu mai are secrete pentru mine.

Dar să încep cu începutul. Nu ştiu cum sunteţi voi dar pe mine mersul la sală mă deprimă. Aşa că am aşteptat iarna cu părere de rău…singura activitate în aer liber urma să fie ora de mers pe jos până la muncă. Ceva însă s-a schimbat: am avut  ZĂPADĂ….multă. Drumul meu zilnic a căpătat noi proporţii, atât ca timp, cât şi ca ardere a caloriilor.

Dar adevărata provocare a venit o dată cu gheaţa…şi aşa am învăţat să patinez. Am şi căzut, adevărat, dar să ştiţi că de vină nu era lipsa mea de potenţian, ci calitatea patinelor; şi oricum toţi marii patinatori au căzut…aşa învăţăm ;)  Dar mi-am schimbat patinele şi a crescut nivelul performanţei;  nu am mai căzut iar viteza s-a îmbunătăţit semnificativ. 

Era momentul să apară altceva care să-mi testeze adaptabilitatea; şi mai mult de atât, a fost o dorinţă împlinită cu toate că e încă iarnă. Am putut să înot, îmi era atât de dor. Din păcate nu am avut echipamentul corespunzător, schimbarea a fost cam bruscă, dar m-am descurcat. Singura problemă- înotătorii profesionişti- aveţi grijă cu ei, sunt foarte rapizi, mult mai dornici să înoate întrucât gheaţa le-a oprit antrenamentele, aşa că aplombul lor se traduce în stropit tot ce se nimereşte să le fie în cale. Nu îi certaţi, voi măcar aţi avut parte de patinaj, ei nu. Încercaţi să nu le staţi în cale şi vă promit că nu o să vi se întâmple nimic…în cel mai rău caz mai găsiţi o bucată de patinoar să vă amintiţi de cum era zilele trecute.

Oare ce sport mai practic iarna asta?

Filed under Dileme | Comment (1)

Valuri şi oameni

Nu am realizat ce privilegiu am avut să mă nasc în Constanţa până când am plecat la facultate. Orice moment de nesiguranţă aveam ştiam unde să merg, marea mă aştepta şi îmi susura sfaturi pline de înţelepciune; întotdeauna mă întorceam acasă liniştită şi împăcată.

Aţi stat vreodată să priviţi valurile? Şi nu mă refer aici la cele care se sparg de ţărm, ci la cum se formează şi cum se schimbă pe masură ce se apropie de mal. Vă asigur că nu există două valuri la fel. Să luăm de exemplu valurile care se înaltă vijelios în larg, încă de la început. O parte din ele rămân puternice până întâlnesc un obstacol, şi atunci se sparg. Uneori mai există o scurtă tresărire după, o reînviere, dar niciodată nu mai ajung ce au fost. Sunt şi valuri pe care obstacolele nu fac decât să le întărească, şi cu un sunet triumfător le depăşesc şi îşi continuă marşul spre tărm. Şi ar mai fi o categorie, cele care trec nepăsătoare peste orice obstacol, acele valuri liniştite pe care ţi se pare uneori că nimic nu le poate mişca.

Uneori valurile se formează aproape  de tărm, când sunt sigure că nimic nu le mai poate stăvilii drumul, şi se sparg vesele şi gălăgioase de mal, încercând să convingă pe ultima sută de metri că merită atenţie.

Sunt valuri care acoperă marea cât vezi cu ochii, şi înghit tot în drumul lor. Sunt şi valuri cărora le ajunge o bucăţică din mare şi singurul lucru pe care îl doresc e să fie lăsate acolo.

Sunt valuri adevărate, apă care se înaltă şi iese din banalitate şi valuri formate doar din spumă, foarte frumoase dar fără nici un conţinut.

Şi acum vă întreb, nu aşa sunt şi oamenii? De ce ni se pare că noi suntem singurii care ne diferenţiem între noi şi nu stăm puţin să privim în jurul nostru. Nu există nimic identic, nici fenomen, nici plantă, nici animal. Deci, de ce nu le acordăm şi lor respectul individualitaţii? Până la urmă noi suntem ca şi număr cei mai puţini de pe Pământ şi ultimii veniţi. Ar trebui să învătăm de la cei dinaintea noastră, cu siguranţă avem ce!

Filed under Dileme | Comment (0)

“Toţi murim dar nu toţi trăim cu adevărat” Orson Welles

Astăzi am reuşit pentru a doua oară în acest an universitar să ajung la facultate. Seminar ” Previziune macroeconomică”. Intenţia mea era clară. Vorbesc cu domnul profesor, îi explic că data viitoare mă va vedea la examen întrucât lucrez şi plec înapoi la muncă.

Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg aşa nici mie nu mi-a mers conform planului. Am fost rugată să ramân 10 minute să aflu ce am de făcut să intru în examen. Am stat 20 minute şi nici măcar un cuvânt nu l-a spus în legătură cu previziune sau macroeconomie. Şi pe langă multe cărora nu le-am văzut sensul sau logica a ”aruncat” citatul care reprezintă titlul acestui post.

Şi m-a făcut să mă întreb: eu trăiesc sau vieţuiesc? Cum poţi ‘’să măsori” felul in care ţi-ai trăit viaţa? Şi îmi amintesc de un lucru pe care mi-l zicea tata, că ”nu ai trăit cu adevărat dacă nu ai construit o casă, nu ai sădit un pom şi nu ai făcut un copil”. Am un imens respect pentru modul în care vede tatăl meu lumea, orice ideal care zace în mine e moştenit de la el, dar de această dată l-am contrazis. Cred că a trăi înseamnă mult mai mult decât ceea ce faci, înseamnă ceea ce eşti şi cum ştii să te raportezi la tine şi la acţiunile tale.

Dacă m-ar întreba cineva acum despre viaţa mea, dacă simt că trăiesc, aş spune fără niciun moment de ezitare DA, am tot ce îmi doresc si în acelaşi timp asta nu mă face să rămân aşa, la loc călduţ, mă îndeamnă la mai mult, să îmbunătăţesc şi să dezvolt ce am, ajungând mereu la mai bine. Pentru că un alt om deştept a spus că ‘’scările se termină atunci când te opreşti din a le urca”; deci condiţie fizică, joc de glezne, şi ne salutăm din mers, fiecare de pe scara lui ).

Şi din păcate nici măcar nu cred că ‘’să trăieşti cu adevărat” înseamnă sa faci bine, să fi bun şi iubit de cei din jurul tău. Şi de asemenea nu cred că cineva iţi poate spune ”nu ştii să-ţi trăieşti viaţa”. Fiecare dintre noi este unic, şi fiecare trece prin viaţă aşa cum crede de cuviinţă. Singurul lucru care cred că contează este să o trăieşti aşa cum vrei, să o ”jumuleşti” de tot ce îti doreşti să ai, să ştii să oferi şi mai mult de atât să ştii să primeşti. Şi poate nici macar asta nu este important, poate trebuie doar să fi tu, şi în orice secundă să poţi spune că eşti pregătit să mori pentru că ştii să trăieşti.

Filed under Dileme | Comments (2)

Echilibru

 

Cred că întotdeauna am conştientizat, teoretic, că este foarte greu să împaci şi capra şi varza, să te dezvolţi profesional continuu reuşind totuşi să îndeplineşti toate acele taskuri mici şi de multe ori enervante de care depinde ‘’supravieţuirea” ta şi în acelaşi timp să ai viată personală, să ai prieteni, iubit (ă), soţ-soţie, copii.

Cam de o săpămână însă mi se pare că sunt ”urmărită” de această problemă, fiind pusă pe de o parte în situaţia de a analiza şi a găsi soluţii (în cadrul întâlnirilor cu echipa HR eMotion) iar pe de altă parte confruntându-mă direct cu imposibilitatea de a împăca planul personal cu cel profesional astfel încât să iasă bine ambele (iar săptămana trecută a avut câstig de cauză planul personal:D) . Nu pot să nu mă întreb ce e de făcut, time management sună bine dar este o noţiunea mult prea abstractă, nu pot să o leg de mine si să mă conectez la ea astfel încât să-mi şi iasă. Mi se pare ok să-mi stabilesc obiective şi să ştiu ce am de făcut, dar cum rămâne cu spontaneitatea, cu adrenalina de care avem cu toţii nevoie din când în când şi care ne dă peste cap viaţa structurată atât de frumos?

Am avut în această vară ocazia să particip la şcoala HR Club. Unul din speakerii care mi-a luat ochii  atunci a fost doamna Simona Simion-Popescu, HR Director Xerox pentru Europa Centrala, Israel şi Turcia. Pe lângă faptul că a avut o ascensiune profesională incredibilă, aceasta s-a întâmplat simultan cu împlinirea pe plan personal, şi mai mult de atât, cu un proces de învăţare continuă, prin intermediul MBA-ului. Am fost tentată să o întreb câte ore are ziua pentru dumneaei, sau câte zile are un an, dar mi-a fost frică. Oare ce sacrificii au stat în spatele acelei poveşti de succes? Până unde poţi mege cu sacrificiile si cum ştii când să tragi linie?

Am fost considerată întotdeauna de cei din jurul meu o persoană activă, care face mai mult decât majoritatea. Şi am langă mine persoane care fac mult mai mult decât mine. Şi cu toate astea simt că nu fac nici 10% din cât ar trebui.

Vă provoc! Cum împăcaţi voi capra şi varza? Lăsaţi capra să moară de foame? Rămaneţi fără varză? Sau aţi găsit echilibrul şi mijloacele de a avea întotdeauna varză proaspătă şi capră bine hranită?

Filed under Dileme | Comments (2)