Stiluri de învăţare – Corporal – Kinestetica

Unul din primele lucruri pe care l-am făcut atunci când am început procesul de autonomie în învăţare a fost testul Learning Styles Inventory. În mare rezultatele au fost cele aşteptate mai puţin punctajul pentru Physical Learning Style unde am ieşit cu un surprinzător scor de 19 din 20. Prima reacţie a fost un zâmbet uşor neîncrezător deoarece m-am considerat întotdeauna destul de neîndemânatică la tot ce înseamnă sport şi am crezut că doar la asta se referă.

Atunci când am citit cu mai mare atenţie am început să identific activităţi şi tehnici de învăţare care îmi sunt naturale şi care ţin de învăţare kinestetică:

• desfac orice îmi cade în mână, de la telecomandă, mouse, telefon şi mă fascinează să văd toate piesele cum se îmbină perfect atunci cînd le pun la loc (recunosc ca de câteva ori nu am nimerit să refac şi stricat a fost).
• cursurile de masaj şi reflexoterapie mi-au dat o cu totul altă perspectivă asupra corpului şi a legăturilor existente între oricare părţi ale lui.
• îmi place să “bibilesc” fiecare lucruşor pe care îl fac şi am grijă la cele mai mici detalii, sunt uşor obsedată de simetrie - şi aici îmi amintesc de profesoara de desen din clasa a 5-a care mi-a spus după prima lucrare pe care i-am arătat-o: “Dacă o să vrei mâinile te pot duce departe” (şi nu se referea la talent, ci strict la atenţie şi migală)

Şi pentru că îmi place să îmi testez limitele am zis să ies din zona de confort şi să-mi măresc “plăcinta” de activităţi cu sporturi. M-am înscris la dans şi este una din cele mai bune alegeri ale anului 2010. De două ori pe săptămână văd cum îmi creşte încrederea şi mai mult de atât, dragul de mine. Iar declick-ul l-am avut weekendul trecut, când am învăţat să schiez. Este ciudat cum momentul în care simţeam schiurile în picioare şi alunecam pe pârtie anula orice sentiment de frică sau neputinţă. Am fost în elementul meu, certându-mi profesorul că stă în drum şi uimindu-l prin rapiditatea cu care îmi însuşeam tehnica (o mare parte din merit îi aparţine, mi-a dat autonomia de care avea nevoie încă de prima dată, explicându-mi “de ce” şi nu “cum”). Şi e mult mai mult decât adrenalină, este senzaţia că am învăţat fără absolut niciun efort (mai putin mersul cu clăpari) un lucru cu totul nou, că totul a fost o joacă şi că s-a încheiat mult prea devreme.

Mi-am propus ca în săptămânile ce urmează să iau fiecare stil de învăţare şi să-l cresc cu noi activităţi care să ma ducă spre tehnici şi mai apoi strategii…spre obiceiuri. Voi cum învăţaţi?

Autonomie în învăţare

Printre cele mai sexi proiecte CROS de anul acesta şi cu siguranţă cel mai drag mie este Autonomia în învățare.

De ce îmi place atât de tare? Pentru că deși pare elaborat este atât de natural, pentru că zi de zi conștientizăm că noi avem cheia tuturor uşilor pe care vrem să le deschidem şi tot ce trebuie să facem e să alegem ordinea în care o facem şi ce urmează după, pentru că lucrurile nu “se întâmplă”, noi le facem să se întâmple.

Am pornit la drum undeva în vară  luându-ne pe noi, echipa de proiect, ca exponenți cu un grad mai mare sau mai mic de autonomie în stilul caracteristic unui program pilot: research – aplicare în practică – teoretizare și conceptualizare. Primele câteva săptămâni le pot numi fără nici o exagerare “revelatoare”. Am reușit să găsesc originea unora dintre activitățile și obiceiurilor pe care renunțasem de mult să încerc să le înțeleg. Și cel mai important mi-am conștientizat strategiile de învățare și tehnicile utilizate deja și am putut astfel să văd mai departe și să adaptez nevoilor mele unele noi.

În momentul în care am văzut valoarea procesului ideea de a deveni autonoMARE și de a-i ghida pe ceilalți spre această descoperire de sine a reprezentat cea mai mare provocare. Și după două luni de la lansarea programului în cele două comunități CROS, HRemotion si New Media School nu pot decât să mă felicit că lucrez cu două fete minunate: Ana Secrieru, Vicepreședinte Resurse Umane în ASER și Teo Mucha, Vicepreședinte Ecotur. În fiecare săptămână descopăr alături de ele noi bucățele din ce înseamnă să fi autonom în învățare, pe măsură ce obiectivele capătă o formă smart și rezultatele încep să se vadă. Motivul pentru care am decis să ma întorc la “scriituri” vine dintr-o discuție cu Ana, care și-a pus ca obiectiv să-și facă blog și m-a numit pe mine responsabil. Așa că ne-am asumat reciproc responsabilitatea să scriem și în același timp să ne dăm impulsul necesar până când ne va intra în obicei.

Dar despre obiceiuri va fi ceva mai mult de spus într-un post viitor, și cu siguranță și despre autonomizare

Life is wonderful

“It takes a night to make it dawn
And it takes a day to make you yawn brother
It takes some old to make you young
It takes some cold to know the sun
It takes the one to have the other”    (Jason Mraz – “Life is wonderful“)    

Am ales doar o strofă dintr-o melodie care îmi place foarte tare. Nu ştiu câţi dintre voi ascultaţi Jason Mraz, eu găsesc mult sens în toate versurile lui, poveşti care merită spuse. Ca să nu mai zic că are o voce foarte frumoasă şi e simpatic foc (shhh…asta rămâne între noi).

Mi-am reamintit de una din primele mele postări, referitor la cum ştim să ne trăim viaţa. Am scris acolo multe lucruri frumoase, adevărate, dar nu toate înţelese mai mult decât la nivel teoretic. Aseară însă am avut norocul de a  simţi pe propria piele cât de frumoasă e viaţa şi cât de puţin am apreciat-o în ultima perioadă, când mi-am făcut un obicei din a mă plânge de tot ce mi se întâmplă şi de a căuta tot felul de scuze pentru starea mea  schimbătoare şi pentru micile eşecuri avute.

Ce mi-a produs “revelaţia”?

Am fost lovită de o maşină, un domn se grăbea să ajungă acasă şi a ignorat trecerea de pietoni şi culoarea roşie a semaforului fiind atent la unul din ştergătoare care era stricat. Din momentul conştientizării că voi fi lovită (câteva fracţiuni de secundă în care am văzut maşina venind spre mine) au fost 3 lucruri la care m-am gândit:

1. ”ce se întâmplă, de ce m-a lovit, ce i-am facut?” (eram convinsă că e intenţionat, nu înţelegeam cum ar fi putut să nu mă vadă) 

2. ”auuu…mă doare piciorul…dar pot să-l mişc. Ar fi bine să mă ridic, sunt în mijlocul străzii şi e verde pentru maşini”

3. ”cât de frumoasă e viaţa, promit că o sa apreciez fiecare moment de acum încolo!”        

Din fericire nu a fost necesar nici măcar să merg la spital, încă mă doare genunchiul dar l-am tratat cu indiferenţă (nu a scăpat de cele 45 minute de mers pe jos) şi s-a comportat ca atare, adaptându-se perfect condiţiilor.

 Timp de jumătate de oră am încercat să-l liniştesc pe şofer pentru că era mult mai agitat ca mine (eram euforică şi mă gândeam doar cât de tare e să traieşti).  Ceaiul pe care l-am băut la Cris a fost cel mai bun pe care îmi amintesc să-l fi băut vreodată, dimineaţa asta este minunată, şi vreau de acum încolo să dăruiesc numai zâmbete tuturor.

Sfat: Nu aşteptaţi să vi se întâmple ceva de genul asta ca să va bucuraţi mai mult de tot ceea ce aveţi, tot ceea ce faceţi, tot ceea ce sunteţi!

It’s been a long time

Acum trei zile am decis că cele două posibile cutiuţe care mă transportă la muncă, 105 şi 93 îmi ingrădesc imaginaţia şi îmi dau peste cap cam toate simţurile. Şi pe principiul “mens sana in corpore sano” sau mai românescul “mersul pe jos face piciorul frumos” am dat drumul propriului sistem locomotor timp de 2 ore în fiecare zi, lăsându-mi mintea să zburde în voie.

Şi dacă până azi a zburdat pe plaiuri şi câmpii, în dimineaţa asta am domolit-o puţin şi m-am gândit la şcoală. Septembrie se apropie cu paşi repezi şi m-am întors puţin în timp, retrăind vizitele la şcoala generală şi liceu pentru a le mulţumii unor dascăli care m-au îndrumat şi au ajutat la dezvoltarea mea. Şi am avut un flashback, ceva ce aud de fiecare dată de la toţi profesorii ”nu mai sunt elevii care erau. S-au înrăit, sunt obraznici şi neatenţi”. Şi mă gândeam de ce s-a întâmplat asta. Ce înseamnă că s-au înrăit? De ce nu mai sunt atenţi? Şi mi-am amintit de mine până la facultate. Eu de ce eram atentă şi sorbeam cuvintele unor profesori? Şi am găsit un singur răspuns: sete de cunoaştere satisfăcută parţial de infomaţiile primite la şcoală şi parţial citind. Oare elevii de astăzi nu mai au sete de cunoaştere? Nu mai sunt curioşi? Nu mai vor să ştie, să înveţe? Eu nu cred că aceşti copilaşi s-au înrăit…văd problema puţin altfel. Ei învaţă, în fiecare zi, sunt curioşi şi întreabă doar că setea lor nu mai este satisfăcută la şcoală. Internetul le-a deschis uşa spre o cu totul altă lume, cu informaţii mult mai multe şi mult mai interactiv prezentate. Procesul există, cunoştinţele se acumulează; întrebarea e cât de bune sunt? cât de mult îi ajută să se dezvolte? Aproape toti profesorii blamează tehnologia şi calculatorul ca fiind factorii care duc la scăderea interesului pentru şcoală. Şi este adevărat dar din cu totul alt motiv. Ce ar trebui să facă şcoala este să înţeleagă ca nu mai este polul cunoştinţelor aşa cum se întâmpla acum 5-10-15 ani, să accepte şi chiar să se bucure de acest lucru pentru că efortul se reduce semnificativ. Copiii, nativ,  sunt dispuşi să caute singuri, sunt autonomi, şi tot ce le lipseşte pentru a căuta şi învăţa ce trebuie şi cum trebuie este cadrul. Acesta este rolul şcolii acum, locul unde elevii găsesc sprijin în alegerea propriei direcţii şi în descoperirea informaţiilor relevante pentru ei, nu locul unde cu toţii sunt îndoctrinaţi cu aceleaşi date care nu vor ajunge niciodată cunoştinţe…pe care doar le mestecă fără să le digere vreodată şi care de cele mai multe ori le provoacă indigestii şi de aici repulsie pentru următoarea porţie de informaţii.

Şi am în mintea imaginea unui copil, pe la 4-5 anişori, care deschide larg braţele şi vrea să afle tot în jurul lui, care întreabă “de ce” până îşi scoate părinţii din sărite. E un comportament natural. Ce se întâmplă când întră în şcoală? I se spune că există un singur drum, că trebuie să aibă ochelari de cal, că aşa va decurge viaţa lui timp de cel putin 12 ani: va sta în bancă şi informaţiile vor veni la el. Nu mai poate să întrebe de ce, este oprit din căutarea instinctuală şi îndopat după aceiaşi reţetă: aceleaşi mâncare fără a se ţine cont de gusturi şi de pofte. Cum ne putem aştepta ca după cei 12 ani, elevul ajuns student să se întoarcă la comportamentul lui natural şi să caute? Nu este mai comod să urmeze traiectoria din şcoală: stat în bancă, mestecat, înghiţit, indigestie sau nu, cu posibilitate de “gastrită”?

Există studenţi la care sistemul nu a ajuns, sunt cei implicaţi în activităţi extracurriculare, care caută, întreabă, se dau cu capul şi învaţă. Dar sunt puţini. Ca toţi studenţii să fie autonomi în învăţare trebuie să fie copii, şi mi se pare ilogic ca la 20 de ani să încerci să revii la stilul de învăţare de la 5.

Nu ar fi mult mai uşor pentru toată lumea să fim lăsaţi să ne dezvoltăm natural, organic?

Iarna asta…

Orice se poate spune despre ultimile luni, mai puţin că nu am făcut mişcare. Şi mare mi-a fost surpriza pentru că nu mă aşteptam ca în anotimpul vinului fiert şi al statului în faţa şemineului să mă lansez într-un sport nou şi să-mi dezvolt noi aptitudini al unui care credeam că nu mai are secrete pentru mine.

Dar să încep cu începutul. Nu ştiu cum sunteţi voi dar pe mine mersul la sală mă deprimă. Aşa că am aşteptat iarna cu părere de rău…singura activitate în aer liber urma să fie ora de mers pe jos până la muncă. Ceva însă s-a schimbat: am avut  ZĂPADĂ….multă. Drumul meu zilnic a căpătat noi proporţii, atât ca timp, cât şi ca ardere a caloriilor.

Dar adevărata provocare a venit o dată cu gheaţa…şi aşa am învăţat să patinez. Am şi căzut, adevărat, dar să ştiţi că de vină nu era lipsa mea de potenţian, ci calitatea patinelor; şi oricum toţi marii patinatori au căzut…aşa învăţăm ;)  Dar mi-am schimbat patinele şi a crescut nivelul performanţei;  nu am mai căzut iar viteza s-a îmbunătăţit semnificativ. 

Era momentul să apară altceva care să-mi testeze adaptabilitatea; şi mai mult de atât, a fost o dorinţă împlinită cu toate că e încă iarnă. Am putut să înot, îmi era atât de dor. Din păcate nu am avut echipamentul corespunzător, schimbarea a fost cam bruscă, dar m-am descurcat. Singura problemă- înotătorii profesionişti- aveţi grijă cu ei, sunt foarte rapizi, mult mai dornici să înoate întrucât gheaţa le-a oprit antrenamentele, aşa că aplombul lor se traduce în stropit tot ce se nimereşte să le fie în cale. Nu îi certaţi, voi măcar aţi avut parte de patinaj, ei nu. Încercaţi să nu le staţi în cale şi vă promit că nu o să vi se întâmple nimic…în cel mai rău caz mai găsiţi o bucată de patinoar să vă amintiţi de cum era zilele trecute.

Oare ce sport mai practic iarna asta?

Valuri şi oameni

Nu am realizat ce privilegiu am avut să mă nasc în Constanţa până când am plecat la facultate. Orice moment de nesiguranţă aveam ştiam unde să merg, marea mă aştepta şi îmi susura sfaturi pline de înţelepciune; întotdeauna mă întorceam acasă liniştită şi împăcată.

Aţi stat vreodată să priviţi valurile? Şi nu mă refer aici la cele care se sparg de ţărm, ci la cum se formează şi cum se schimbă pe masură ce se apropie de mal. Vă asigur că nu există două valuri la fel. Să luăm de exemplu valurile care se înaltă vijelios în larg, încă de la început. O parte din ele rămân puternice până întâlnesc un obstacol, şi atunci se sparg. Uneori mai există o scurtă tresărire după, o reînviere, dar niciodată nu mai ajung ce au fost. Sunt şi valuri pe care obstacolele nu fac decât să le întărească, şi cu un sunet triumfător le depăşesc şi îşi continuă marşul spre tărm. Şi ar mai fi o categorie, cele care trec nepăsătoare peste orice obstacol, acele valuri liniştite pe care ţi se pare uneori că nimic nu le poate mişca.

Uneori valurile se formează aproape  de tărm, când sunt sigure că nimic nu le mai poate stăvilii drumul, şi se sparg vesele şi gălăgioase de mal, încercând să convingă pe ultima sută de metri că merită atenţie.

Sunt valuri care acoperă marea cât vezi cu ochii, şi înghit tot în drumul lor. Sunt şi valuri cărora le ajunge o bucăţică din mare şi singurul lucru pe care îl doresc e să fie lăsate acolo.

Sunt valuri adevărate, apă care se înaltă şi iese din banalitate şi valuri formate doar din spumă, foarte frumoase dar fără nici un conţinut.

Şi acum vă întreb, nu aşa sunt şi oamenii? De ce ni se pare că noi suntem singurii care ne diferenţiem între noi şi nu stăm puţin să privim în jurul nostru. Nu există nimic identic, nici fenomen, nici plantă, nici animal. Deci, de ce nu le acordăm şi lor respectul individualitaţii? Până la urmă noi suntem ca şi număr cei mai puţini de pe Pământ şi ultimii veniţi. Ar trebui să învătăm de la cei dinaintea noastră, cu siguranţă avem ce!

“Toţi murim dar nu toţi trăim cu adevărat” Orson Welles

Astăzi am reuşit pentru a doua oară în acest an universitar să ajung la facultate. Seminar ” Previziune macroeconomică”. Intenţia mea era clară. Vorbesc cu domnul profesor, îi explic că data viitoare mă va vedea la examen întrucât lucrez şi plec înapoi la muncă.

Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg aşa nici mie nu mi-a mers conform planului. Am fost rugată să ramân 10 minute să aflu ce am de făcut să intru în examen. Am stat 20 minute şi nici măcar un cuvânt nu l-a spus în legătură cu previziune sau macroeconomie. Şi pe langă multe cărora nu le-am văzut sensul sau logica a ”aruncat” citatul care reprezintă titlul acestui post.

Şi m-a făcut să mă întreb: eu trăiesc sau vieţuiesc? Cum poţi ”să măsori” felul in care ţi-ai trăit viaţa? Şi îmi amintesc de un lucru pe care mi-l zicea tata, că ”nu ai trăit cu adevărat dacă nu ai construit o casă, nu ai sădit un pom şi nu ai făcut un copil”. Am un imens respect pentru modul în care vede tatăl meu lumea, orice ideal care zace în mine e moştenit de la el, dar de această dată l-am contrazis. Cred că a trăi înseamnă mult mai mult decât ceea ce faci, înseamnă ceea ce eşti şi cum ştii să te raportezi la tine şi la acţiunile tale.

Dacă m-ar întreba cineva acum despre viaţa mea, dacă simt că trăiesc, aş spune fără niciun moment de ezitare DA, am tot ce îmi doresc si în acelaşi timp asta nu mă face să rămân aşa, la loc călduţ, mă îndeamnă la mai mult, să îmbunătăţesc şi să dezvolt ce am, ajungând mereu la mai bine. Pentru că un alt om deştept a spus că ”scările se termină atunci când te opreşti din a le urca”; deci condiţie fizică, joc de glezne, şi ne salutăm din mers, fiecare de pe scara lui ).

Şi din păcate nici măcar nu cred că ”să trăieşti cu adevărat” înseamnă sa faci bine, să fi bun şi iubit de cei din jurul tău. Şi de asemenea nu cred că cineva iţi poate spune ”nu ştii să-ţi trăieşti viaţa”. Fiecare dintre noi este unic, şi fiecare trece prin viaţă aşa cum crede de cuviinţă. Singurul lucru care cred că contează este să o trăieşti aşa cum vrei, să o ”jumuleşti” de tot ce îti doreşti să ai, să ştii să oferi şi mai mult de atât să ştii să primeşti. Şi poate nici macar asta nu este important, poate trebuie doar să fi tu, şi în orice secundă să poţi spune că eşti pregătit să mori pentru că ştii să trăieşti.

Alina şi vrejul de fasole

Uite cum, după draftul de plan de dezvoltare personală pus pe wiki-ul intern HR eMotion a venit vremea dezvoltării planului complex, personalizat, în viziunea mea, pe ce sunt şi ce trebuie să devin.

Şi aş începe cu o mică dezbatere pe care am avut-o în interiorul echipei despre utilitatea şi mai mult decât atât, despre risc vs beneficii în a ne face public planul de dezvoltare. Concluzia la care am ajuns, eu personal, influenţată mai ales de opinia lui Traian, este că blogul reprezintă o carte de vizită, şi ai mult mai mare încredere într-o persoană pe care o vezi activă, autodidactă şi dornică să se dezvolte iar asta reiese din plin dintr-un plan de dezvoltare bine structurat.

Voi relua acum modelul propus într-o pagină anterioară şi voi încerca să aşez frumos de unde plec şi unde vreau să ajung.

Principiile mele:

1. Să fiu întotdeauna eu,  să nu încerc să mă mint (sunt atât de convingătoare încât aş ajunge să cred).
2. Să fiu sinceră cu cei din jurul meu şi să nu spun lucruri frumoase doar pentru a-i face să se simtă bine (deci aşteptaţi-vă şi la critici şi nu uitaţi că vă voi critica mai mult pe masură ce îmi veţi deveni mai dragi).
3. Cred că fundamental, oamenii sunt buni şi nu mă va convinge nimeni niciodată să pun o etichetă de  ”om rău” sau să urăsc pe cineva.
4. Pe principiul ”nu te supăra frate” mi-e foarte greu să mă supăr şi să mă răzbun, şi dacă mă supăr după un timp iert, deci uit.
5. Nu regret nimic din ce fac, dacă e ceva greşit învăt şi data următoare fac mai bine.
6. Dacă fac un lucru şi după un timp îmi dau seama că nu e ce vreau şi nu mi se potriveşte ”schimb macazul” şi nu mi-e frică să ies din zona mea de confort.
7. Apreciez şi mă bucur mai mult de drum decât de destinaţie, îmi place să lupt dar uneori uit să mă bucur de rezultate (asta intră în categoria: de îmbunătăţit).

Scurtă analiză SWOT în special pe legătura cu HR eMotion:

• Puncte tari: raţiune, empatie, abilităţi de comunicare şi interacţiune, agregator al echipei.
• Arii de îmbunătăţire: dezvoltarea abilităţilor de coaching, mentoring, training şi public speaking, lucrul cu instrumentele web 2.0, grafică şi web design, editare video şi multimedia.
• Oportunităţi: membru al echipei HR eMotion, statutul de angajat în Resurse Umane, multitudinea de mijloace online şi oameni foarte tari dispuşi să mă sprijine în dezvoltare.
• Ameninţări: timpul limitat.

Iar acum, mixând ariile de îmbunătăţire cu oportunităţile iată cum mi-am propus să mă caţăr pe vrejul meu de fasole:

Ar mai fi de adăugat obiective de dezvoltare referitor la companie dar nu ele fac obiectul discuţiei.

Iar partea cea mai frumoasă va fi evaluarea, pe care o voi face constant, alături de colegii mei iar peste şase luni voi avea un update al acestui post şi voi vedea cât am îndeplinit, ce alte acţiuni au fost necesare şi cum s-a modificat analiza SWOT care va da naştere altor obiective, deschizând un nou ciclul.

Echilibru

Cred că întotdeauna am conştientizat, teoretic, că este foarte greu să împaci şi capra şi varza, să te dezvolţi profesional continuu reuşind totuşi să îndeplineşti toate acele taskuri mici şi de multe ori enervante de care depinde ”supravieţuirea” ta şi în acelaşi timp să ai viată personală, să ai prieteni, iubit (ă), soţ-soţie, copii.

Cam de o săpămână însă mi se pare că sunt ”urmărită” de această problemă, fiind pusă pe de o parte în situaţia de a analiza şi a găsi soluţii (în cadrul întâlnirilor cu echipa HR eMotion) iar pe de altă parte confruntându-mă direct cu imposibilitatea de a împăca planul personal cu cel profesional astfel încât să iasă bine ambele (iar săptămana trecută a avut câstig de cauză planul personal:D) . Nu pot să nu mă întreb ce e de făcut, time management sună bine dar este o noţiunea mult prea abstractă, nu pot să o leg de mine si să mă conectez la ea astfel încât să-mi şi iasă. Mi se pare ok să-mi stabilesc obiective şi să ştiu ce am de făcut, dar cum rămâne cu spontaneitatea, cu adrenalina de care avem cu toţii nevoie din când în când şi care ne dă peste cap viaţa structurată atât de frumos?

Am avut în această vară ocazia să particip la şcoala HR Club. Unul din speakerii care mi-a luat ochii  atunci a fost doamna Simona Simion-Popescu, HR Director Xerox pentru Europa Centrala, Israel şi Turcia. Pe lângă faptul că a avut o ascensiune profesională incredibilă, aceasta s-a întâmplat simultan cu împlinirea pe plan personal, şi mai mult de atât, cu un proces de învăţare continuă, prin intermediul MBA-ului. Am fost tentată să o întreb câte ore are ziua pentru dumneaei, sau câte zile are un an, dar mi-a fost frică. Oare ce sacrificii au stat în spatele acelei poveşti de succes? Până unde poţi mege cu sacrificiile si cum ştii când să tragi linie?

Am fost considerată întotdeauna de cei din jurul meu o persoană activă, care face mai mult decât majoritatea. Şi am langă mine persoane care fac mult mai mult decât mine. Şi cu toate astea simt că nu fac nici 10% din cât ar trebui.

Vă provoc! Cum împăcaţi voi capra şi varza? Lăsaţi capra să moară de foame? Rămaneţi fără varză? Sau aţi găsit echilibrul şi mijloacele de a avea întotdeauna varză proaspătă şi capră bine hranită?

HR la nivel emoţional

Ar fi trebuit să pun ghilimele titlului pentru că  replica nu îmi aparţine, este a lui Mihai Iorga, fostul preşedinte BOS (Business Organisation for Students), locul unde mi-am început dezvoltarea şi unde am deschis uşa resurselor umane. Asta a afirmat el după prima întâlnire HR eMotion la care a participat, dând glas gândurilor pentru care eu nu găsisem încă cuvintele potrivite.

Pentru că aş fi rămas la uşă dacă nu ar fi existat HR eMotion  şi nu aş fi cunoscut câţiva oameni care să îmi transmită pasiune pentru un domeniu care până atunci îmi plăcea datorită posibilităţii pe care mi-o dădea de a interacţiona cu cei din jurul meu şi cam atât.

Pe parcursul unui an universitar întâlnirile cu hr-işti din toate organizaţiile studenţeşti prezente în peisajul bucureştean mi-au schimbat percepţia şi m-au ajutat să înţeleg rolul pe care îl are un om de resurse umane în cadrul unei organizaţii, atât ONGS cât şi companie. Cred că nu greşesc cînd îi numesc PROFESORI, şi nu profesori aşa cum întâlnim în şcoli, oameni pentru care să fie profesori înseamnă doar o meserie. Când spun profesori mă gândesc la un ” Domn Trandafir”, un dascăl  cu vocaţie şi conştiinţa importanţei activităţilor şi rolului lui, care pe lângă faptul că furnizează informaţii, provoacă permanent la reflexie, autocunoaştere, studiu individual, un coach şi un mentor, o persoană pentru care cei din faţa lui nu sunt ” clasa ”,  în cazul nostru organizaţia, ci Gigel, Costel, individualităţi care primesc atenţia şi sprijinul de care au nevoie pentru a se dezvolta frumos, pe un drum firesc şi potrivit pentru ei.

Eu am avut noroc şi am găsit în cadrul comunităţii de anul trecut exact acei ”profesori” de care aveam nevoie, oameni care îşi dedică timpul şi resursele dezvoltării noastre,celor care am  realizat că avem nevoie de mai mult decât ne dă şcoala. Nu degeaba se numesc CROS (Centrul de Resurse pentru Organizaţii Studenţeşti).

Şi în iunie se încheia anul universitar, şi singurul regret era HR eMotion şi faptul că nu ştiam ce se va întâmpla şi cum se va dezvolta comunitatea, ce voi face eu .  Nu m-am gândit atunci că voi avea şansa incredibilă de a face pasul spre celălalt plan, că voi avea ocazia ca pe langă învătăcel să pot fi învătător. Acum am această ocazie alături de trei din membrii CROS (Cris, Traian, Billy) care au mai vrut omuleţi lângă ei în echipa HR eMotion (Diana, Alina Ciotîrnel, Silvia si subsemnata) . Dorim ca şi anul acesta să fim aproape de organizaţii şi să le împărtăşim din experienţa, cunoştinţele şi pasiunea noastră în aceiaşi măsură în care vom învăţa noi de ei, şi ei, unii de la alţii.

Pentru că atunci cand spui HR eMotion spui comunitate , spui SHARING, spui încredere, spui prietenie.